Vreau sa iti zic ca de astazi pot fi citit aici:

http://claudiunitisor.wordpress.com

O zi buna.

ce mai faceti voi fr.ai domnului isus hristos,noi ne confruntam cu mici incercari,care cu puterea lui d-zeu care ma incred eu si fam mea (vom ridica cu ajutorul domnului un locas de 242000m2 in deva jud. hd.–).
va fi gradinita,parcare,loc ptr.urgente spital,sc.misionara,sc.1-12 clase,locas de rugaciune de 40000-60000de locuri,

alinbalan.webgarden.ro aveti informati si pe pagina (google)bis.penticostale trmplul lui d-zeu si prima titlu aveti invormati,rugativa,ca costul investii este de 5-17.000.000 (milioane)euro.

0040768884702

fr.Ştefan Şeuleanu

Cum se poate insa motiva la a fi strain, supus si in suferinta? Cam greu. Poate daca pui si subpunctele (nu numai trimiterile biblice) ne dam seama.

ps. te rog lasa sa inchei toate predicile cu speranta ce vine de la Domnul.
Dutu

ma bucur mult de mesajul tau! Domnul sa iti dea putere si sa ne dea putere in continuare sa Il slujim si sa fim tineri care Il urmeaza cu credinciosie.

Romani 12:11.

Radu (colegul tau de facultate).
P.S. mi-ar place sa ne intalnim odata si sa ne intarim in Domnul!

Sa stiti dar, fratilor, ca în El vi se vesteste iertarea pacatelor; Act 13:39 si oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de cari n’ati putut fi iertati prin Legea lui Moise.

Voi ati citit biblia?

Rom 4:7 “Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit!
Rom 4:8 Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul”.

Mult har!

Am urmărit de curând vreo doi predicatori populari foarte pe YouTube, care declară la fiecare două, trei vorbe, că “Dumnezeu urăşte”. “Urăşte asta, urăşte aia, urăşte şi pe cealaltă”. Ura e tema principală, la modă prin mesajele “apostolilor” americani moderni.
Şi totuşi… cum ar putea fi vorba de ură, din moment ce “nimic nu este întinat prin sine”? Decât numai în ochii celui care vrea să vadă întinarea?
Nimic nu este întinat prin sine. Nici azi, nici săptămâna trecută, nici atunci când te adresezi celor tineri, nici când le vorbeşti celor bătrâni. E lipsă acută de tină – doar aşa “suntem încredinţaţi în Domnul Iisus”.
Aşadar, în opinia mea, a avertiza pe alţii că merg pe calea pierzării… e calea pierzării însăşi; fiindcă, vezi tu, prietene Caleb, la invitaţia de a arunca primii piatra ne-am codit toţi, cu vreo două mii de ani în urmă. Pentru că în ţărână ne-a fost scrisă la toţi câte o greşeală; iar în ţărână au fost scrise, pentru a fi luate de vânt – iertate toate. Cum am putea, deci, să judecăm noi binele şi răul? Curăţenia de… tină? Din moment ce suntem încredinţaţi în Domnul Iisus că nimic nu este întinat… decât numai pentru cel care gândeşte că e întinat… pentru acela întinat este?

Îmi place Caleb. Ştii, desigur, că se tălmăceşte “Câinele credinţei”. “Credincios ca un câine”. Fiindcă, plin de credinţă, a propus lupta cu “uriaşii” – doar Îl aveau pe Dumnezeu de partea lor; ce aveau a se teme? Ştim însă şi că “zvonurile rele” au învins [Numerii 13:33]. Şi “fiii lui Israel” au preferat să continue să se vadă în proprii ochi ca nişte lăcuste – un “neam ticălos”, dacă vrei – în loc să crească până la statura uriaşilor în proprii ochi – aşa cum a făcut Caleb.
Vei face tu asemeni acelui Caleb, prietene Caleb? Ne vei ridica pe toţi, ca neam, în ochii tăi, din rândul ticăloşilor, la înălţimea drepţilor?

Nădăjduiesc că a fost frumos seara asta la Vişinel şi nu aţi fost prea aspri cu “neamul”. Fiindcă eu îl văd mai mult frumos – nu ticălos.

GBU

Trup frant, sange varsat, jertfa deplina.

Pastorul este Creatorul Universului, rastignit de propriile sale creaturi. Jertfa aceasta ne da pacea, deoarece blestemul condamnarii pacatului a cazut asupra Mantuitorului.

Foarte multi oameni nu-L inteleg pe Dumnezeul Vechiului Testament si-L condamna pentru “setea Sa de sange”. Propun acelor oameni sa-L vada pe Dumnezeul Noului Testament, care Se autosacrifica pentru salvarea omenirii. “Setea Sa de sange” cade asupra Sa, datorita unei revarsari de dragoste de neoprit pentru creatura nerecunoscatoare.

Este unul si acelasi Dumnezeu.

Vezi ca am adaugat articolul tau pe bisericata.com

Ce mai faci?

Cu stima si respect,
Cosmin Pascu

38. “Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
39. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

–> toti cei ce s-au pocait au primit darul Duhului Sfant. E regula. Nu doar unii dintre cei care staruiesc.

38. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”
39. Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

Deci toti cei ce cred in Isus primesc Duhul Sfant.

5. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.

Pavel se adreseaza tuturor credinciosilor.

13. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit

Se refera la toti credinciosii care au crezut nu doar la unii.

13. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.

E clar ca se refera la toti crestinii care fac parte din trupul lui Hristos.

Intrebare ajutatoare. Daca Dumnezeu promite cuiva: “Vei primi o masina sa-mi duci Numele pana in Bangladesh” pentru ce ar putea sa staruiasca persoana respectiva? Sa primeasca masina ? sau pentru altceva?

Mult har in lucrarea la care esti chemat de Domnul!

2.E o optiune cererea Duhului (pentru ca Dumnezeu nu te obliga ), dar de ce sa nu ai parte de aceasta optiune binecuvantata cand este posibil sa ai.

2.Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer!”

Fara sa ma pronunt pro sau contra nu vad totusi de unde rezulta faptul ca Duhul Sfant trebuie cerut ( punctul1 se refera la rugaciuni si cereri in general, punctul 2 prezinta o optiune mai degraba decat o porunca)

“Omorarea” era doar respingerea lor dusa la extrem.

Am o problema cu “ce e impotriva firii?”, “ce e de bun simt?”. Din punctul lor de vedere eu sunt impotriva firii, din punctul meu de vedere ei sunt nebunii; nu e fiecare cu normalitatea lui, suntem; nu mai e loc pe planeta pentru asemenea diversitate (cand un apropiat devine homosexual ce faci? il trimiti pe insula, sau pleaca familia si el ramane?). Astfel, rezulta ca ori ne omoram, in final ramanand doar o tabara, ori gasim o alta metoda.

Un drac poate fi inlaturat folosind un drac mai puternic sau cu ajutorul lui Dumnezeu.

Normal ca sunt dedesupturi. Insa, ideea e ca nu poti folosi argumente/metode care la fel de usor pot fi folosite impotriva ideii tale; ar insemna sa lupti cu ura tot cu ură , sa faci dreptate ucisului ucigand etc.

Sa-i trimitem in tara lor mie imi suna a pasarea problemei; ei ne vad o problema, noi ii vedem o problema, asa ca punem fiecare problema intr-un borcan si am terminat. Daca inca nu e evident, e vorba de mandrie aici, chiar daca bine camuflata. Sa trimiti problema mai departe inseamna sa te crezi atata de important incat sa nu-ti pese de rezolvarea ei (soarta lor); apoi, apropierea ei sa-ti dea fiori denota nesiguranta credintei tale. As asemana situatia cu cea in care fariseul se ruga in picioare, in gura mare si uitandu-se de sus catre vames; tare mi-e ca facand asta ne luam rasplata aici, si nu acolo.

Astept argumentele biblice.

p.s.:
*am folosit “sa trimiti”, “sa te crezi” etc. doar ca sa exprim mai usor ideea, n-am nicio problema cu niciun om;
*si n-ai de ce sa-ti ceri scuze; ti-ai spus punctu’ de vedere si l-ai argumentat; nu discutam persoanele, discutam ideile.

Apoi, societatea presupune acceptarea diferentelor; nerespectarea regulii ăsteia duce la atitudini antisemite. Ca e o dereglare, o abatere de la ceea ce eu consider a fi normal nu e o scuza pentru ai omori pe toti, si asta pentru ca e doar o parere; atata timp cat foarte multi sunt de alta parere e stupid si chiar eretic sa crezi ca ai adevaru’ absolut.

Sunt de parere ca trebuie sa gasim o noua logica. N-o sa fiu niciodata de acord cu omorarea a catorva milioane de oameni, doar pentru ca sunt putin altfel decat mine si pentru ca intr-un text scrie ca eu sunt normal, asa scria si in mein kampf; totusi, chiar daca e text sfant, e tot un text; viata niciunui om n-ar trebui sa cantareasca mai putin.

Tot referitor la ura, inchei cu o scriere din Matei, undei Iisus spune ca inainte sa-ti duci jertfa la altar si sa lauzi pe Domnul, du-te si impaca-te cu fratele tau. Asa ca inainte sa le dam cu bilbia in cap, sa-i castram si sa-i izolam de societate ca pe leprosi, Iisus spune sa ne impacam cu ei, si apoi, venind, sa aducem jertfa.

Cred !,ca devine interesant…!,posibil inca un subiect de studiu…?!

Prefaţă

Mesajul acestei broşuri este scris poporului Domnului. Lumea nu cunoaşte nimic despre acestea, nici măcar nu-i pasă în nici un fel de Dumnezeu şi Cuvântul Său. Adevăratul credincios spune: „Cuvântul pe care îl am, îl ţin ascuns în inima mea, de aceea am putere să nu păcătuiesc împotriva Lui”. Cuvântul Său este pur şi este pentru totdeauna „neschimbat în Cer”. Citim aşa: „Cuvântul Domnului rămâne în veac” în lumina Cuvântului Său infailibil noi ar trebui să fim sârguincioşi, ca “să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace”. Ţinta noastră este cerească, nu pământească. Nu tot aşa este cu un credincios carnal, firesc. Lucrurile plăcute ale acestei lumi sunt sărbătorile şi distracţiile care îl atrag mai mult decât cărarea separării pe care Domnul nostru o cere poporului Său; el are o mulţime de scuze pentru nesupunerea lui.

Vorbind despre ai Săi Domnul nostru a spus: „Ei nu sînt din lume, după cum Eu nu sunt din lume”. El de asemenea a spus: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume”. De ce? Pentru că “Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Aceasta este înfiorător dar adevărat. „Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” Nu ar trebui ca aceasta să ne motiveze să ne cercetăm pe noi înşine, ca să nu fim găsiţi printre cei care merg jos în iad?

Dacă noi suntem ai Lui atunci noi suntem „o făptură nouă (Sau: zidire). Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Noi nu mai facem lucrurile pe care ne-au atras odată, şi nu mai mergem în locurile în care obişnuiam să mergem. Noi nu mai suntem găsiţi printre cei cu care ne amestecam odată pentu că „toate lucrurile s-au făcut noi”. Este aceasta adevărat în viaţa ta creştină? Haideţi să nu uităm că supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este semnul care identifică un adevărat credincios. Poţi tu spune împreună cu psalmistul: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea”, şi din nou: „iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decît aurul curat”. Este această cale prea strâmtă? Nu auziţi aceste cuvinte: „Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?”

„De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.” Ce înseamnă aceasta? De ce spune Dumnezeu: „copilaşilor, păziţi-vă de idoli?” Dicţionarul Webster spune: idolatrie este „dragoste excesivă sau veneraţie pentru orice”. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi El nu va împărţi dragostea poporului său cu nici un fel de idoli. Sărbători ca şi Crăciunul, Paştele, Vinerea mare, Postul mare (sau Postul Paştelui), Sfântul Valentin, Halloween şi altele, sunt păgâne, lumeşti şi idolatre, iar dacă noi le sărbătorim sau avem vre-o participare în aceste sărbători noi suntem vinovaţi de idolatrie. Dacă tu nu crezi aceasta, du-te la Enciclopedia ta, şi citeşte acolo, când au început, cine le-a început şi pentru ce scopuri au fost făcute şi sunt folosite. Apoi, întreabă-te: pot eu, ca şi creştin să am ceva de-a face cu ele?

Cum putem noi trăi „în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” luând parte la aceste distracţii şi sărbători? Dumnezeu pune o întrebare: „Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvîntul Meu”.

Idolii

Când cineva se gândeşte la idolatrie în ziua de azi, crede că aceasta este o expresie care aparţine epocilor întunecate, sau aşa ziselor „ţări păgâne”. Poporul Domnului a fost întotdeauna avertizat cu privire la aceste lucruri în timpul Vechiul Testament la fel ca şi în era Noului Testament. Aceasta a fost o regulă strictă dată neamurilor: „să se ferească de pângăririle idolilor” (Fapte 15:20). Idolatria este menţionată printre faptele firii, şi “cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (vezi Galateni 5:19-21).

Idolatria a fost întotdeauna marele păcat care i-a aprins mânia Domnului împotriva lui Israel. Când Moise se afla pe munte pentru a primi cele două table de lege, poporul lui Israel a venit la Aaron si i-a spus: „Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră” (Exod 32:1). Deci, ei şi-au făcut un viţel de aur, au dansat în jurul lui şi i s-au închinat. Acesta era unul din zeii egiptului. Trei mii dintre ei au fost omorâţi din cauza acestui mare păcat.

Se pare că natura umană este cea care vrea să se închine la ceva ce poate fi văzut şi admirat; toţi idolatrii fac aşa. Copiii lui Israel au ajuns faţă în faţă cu o nouă formă de închinare atunci când au intrat în ţara Canaan. Domnul le-a dat instrucţiuni înainte ca ei să intre în ţara promisă: „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor, şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire, şi să le dărâmi capiştele” (Exod 23:24). Aşa după cum ştim, Israel nu a făcut aşa, ci mai târziu odată cu trecerea timpului au luat închinarea la idolii cananiţi. Aceasta este o formă de închinare care s-a păstrat bine de-a lungul epocilor; totul a început cu Nimrod, vânătorul viteaz. Nimrod a fost nepotul lui Ham, acel fiu rău al lui Noe. El a construit turnul Babel, Babilonul original, vechea Ninive şi multe alte oraşe.

Numele Nimrod vine dintr-un cuvânt vechi ebraic care înseamnă „el s-a răzvrătit”. Tot ce a fost scris despre Nimrod dovedeşte că el s-a răzvrătit, şi în răzvrătirea lui şi-a întemeiat o religie proprie. Această religie a îmbrăţişat închinarea la soare, la mamă şi prunc, care sunt numite „întrega oştire a cerurilor” (2 Cronici 33:3). Împotriva acestei religii păgâne se vorbeşte în Romani 1:25, „căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”. Este exact în ce consta religia lui Nimrod, adică închinarea adusă creaturii, această creatură fiind femeia şi fiul ei.

Copiii lui Israel se închinau mamei şi fiului babilonian, aşa cum a strigat Ieremia împotriva lor. Sunt două zile sărbătorite atât de către copiii lui Dumnezeu, cât şi de lume în care religia şi practica babiloniană pură s-a păstrat; de mii de ani, această religie păgână păstrându-se cu mici devieri de la forma sa originală. Au fost schimbate numele mamei şi al fiului, dar religia practic a rămas neschimbată; aşa cum încerc să demonstrez în acest articol.

Primul şi cel mai popular idol pe care îl vom lua în considerare este unul cunoscut drept – Crăciun.

Crăciunul

“Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde. Şi acolo au ars tămâie pe toate înălţimile, ca şi neamurile … şi au făcut lucruri rele, prin care au mâniat pe Domnul. Au slujit idolilor, despre care Domnul le zisese: ,,Să nu faceţi lucrul acesta!” (2 Împăraţi 17:10-12).

Noi ştim cu toţii că perioada sărbătorilor este foarte populară. Orice timp de sărbătoare pare-se că face un puternic apel sentimental asupra inimii celor mai mulţi oameni. Adăugaţi la aceasta emoţia aşteptări, complexele unei conştiinţe care impune un vag respect pentru ziua când Cristos, se presupune că s-ar fi născut, şi avem „Spiritul Crăciunului”. Nici o dată din calendar nu este mai binevenită. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, pioşi şi vulgari, credincioşi şi necredincioşi; cu o frenezie nemărginită, intră în competiţia pentru „ziua de Crăciun” ca şi apele unui râu revărsat, care spulberă totul în calea sa. Crăciunul este ziua când forţa motrică a acestei iubiri festive este adusă pe culmi. Nici o altă zi nu o poate egala în desfrâul trupesc. Toate acestea în acelaşi timp l-ar onora pe Cristos.

Aşa cum citim în textul nostru: „Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde”.

Fiecare loc din Vechiul Testament unde cuvintele „stâlp” sau „stâlpi” apar ca obiecte ale închinării, vin dintr-un cuvânt evreiesc care înseamnă „imagine a Astarteei şi a pruncului Tamuz”. Aceasta este aceeaşi Astartee căreia i se închinau ca împărăteasă a cerului. Aceşti stâlpi sunt idolii Astarteiei şi fiului său Tamuz, forma originală de închinare la mamă şi fiu. Ea a fost numită „Mama lui Dumnezeu” la fel cum se adresează astăzi „biserica” Romei Mariei. Poate fi interesant în acest punct, să explic cum a ajuns această închinare să se amestece cu aşa numitele „biserici creştine”.

Păgânii din Europa şi Asia se închinau Astarteei şi lui Tamuz în timp ce i-au persecutat pe creştini timp de aproximativ 200 de ani după Cristos. În biserica timpurie nu exista idolatrie păgână. Oricum, este adevărat că încă din vremea apostolilor s-au strecurat erori în biserici. Cel mai mare dintre toate compromisurile, a fost când Constantin a îmbrăţişat religia catolică. El a făcut această nouă religie, religia imperiului său. A fost pentru prima dată când o „biserică” aşa numită creştină a devenit religie de stat. Constantin însuşi a prezidat Conciliul de la Niceea în 325 d.Cr., făcându-se pe sine capul bisericii şi al statului. Acestea oricum au adus multe dificultăţi; Şi anume, marile neînţelegeri dintre Roma păgână cu închinarea la Astartee, împărăteasa cerurilor, mama zeului soare Tamuz; şi Tamuz ca şi dumnezeu, şi închinarea la Maria şi Isus. Atunci „biserica” apostată revenise deja la sărbătorirea de “zile, luni, vremi şi ani” întorcându-se la „învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase”, dorind să se întoarcă în robie. Fiindcă „Biserica” era deja implicată în închinarea la moaşte, apostazia ei era aşa de completă încât ea nu se mai împotrivea idolatriei.

Păgânii se închinau la împărăteasa cerului, iar până în acest moment catolicii se închină Mariei. Păgânii din Roma se închinau naşterii şi învierii lui Tamuz, marele zeu soare; „biserica” se închina lui Cristos ca şi Fiu al Lui Dumnezeu, naşterii (începând de acum, dar nu înainte), şi învierii.

Marea slujbă pentru Constantin, conducător peste stat şi biserică, a fost să găsească unitate pentru supuşii săi. El fiind un foarte bun politician, a găsit răspunsul, iar păgânii s-au îngrămădit cu miile în „biserică”. Răspunsul consta în simpla schimbare a numelor idolilor la care deja se închinau. Madona şi fiul puteau fi primite de episcopii catolici, dar numele lor au trebuit schimbate. Pentru păgâni nu era decât o mică diferenţă faptul că numele lor nu mai erau aceleaşi câtă vreme ei puteau să-şi păstreze idolii mamă şi fiu în închinare. Numele mamei şi fiului au fost deja schimbate de-a lungul timpului. Mama şi copilul, în Egipt erau Isis şi Horus, în India Isi şi Iswara. În Asia mama era Cibele şi fiul său Deoius; în Grecia ei erau Ceres şi Plutus. Aşa cum putem vedea, actualele nume nu făceau o prea mare diferenţă atâta timp cât ei puteau să-şi servească zeii.

Oricum, ei au refuzat să renunţe la orice copac verde. Închinarea înaintea copacului este parte a închinării înaintea împărătesei cerului, şi a oştirii cerului. Ieremia a strigat împotriva acestor lucruri: „Aşa vorbeşte Domnul: ,Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor, şi nu vă temeţi de semnele cerului, pentrucă neamurile se tem de ele. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşerte. Taie un lemn din pădure; mâna meşterului îl lucrează cu securea; îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine” (Ieremia 10:2-4). Această practică s-a schimbat foarte puţin în ultimii 2600 de ani, din timpul lui Ieremia; aceasta este practica identică a păgânilor astăzi. De ce este bradul utilizat la închinarea Crăciunului? Nu există absolut nici un răspuns rezonabil. Este doar un obicei, ţi se spune. Se aşteaptă de la tine să te închini copacului doar pentru că „toată lumea” o face, pentru că e obiceiul? Aminteşte-ţi că Scriptura ne spune nouă că „obiceiurile popoarelor sunt deşarte”. Ce obiceiuri? Închinarea la brad, bine-nţeles. Închinătorii la Baal nu vor renunţa la copaci. Un alt timp al tocmelii trebuia să vină ; aşa că, Constantin a trebuit să lucreze la asta. El i-a dat un nume creştin; va fi cunoscut ca şi pomul de Crăciun (în limba engleză: Christ-mass tree, pomul mesei lui Cristos – nota editorului). Deci, păgânilor nu le-a păsat prea mult cum era numit, atâta vreme cât ei puteau să se închine copacului. Aşa că o altă piatră de hotar a fost trecută de către capul „bisericii” şi statului. Dacă este ridicat, în public sau în particular, bradul împodobit şi strălucitor este doar simbolul orbitor de strălucitor al închinării la un dumnezeu fals. Se presupunea de către închinătorii la Baal, că bradul a crescut peste noapte atunci când Tamuz s-a ridicat spre soare. Pomul a fost decorat şi i s-a adus închinare ca şi simbol al soarelui, aşa că de aceea în acest anotimp, în a patra săptămână din decembrie, soarele se va naşte din nou. Prin aceasta se înţelege că zilele vor fi din nou mai lungi şi soarele în sfârşit nu va mai dispărea definitiv. Din întâmplare în acest timp al anului Astarteea i-a dat naştere lui Tamuz.

Indiferent dacă vrem să admitem sau nu, sărbătorirea zilei de naştere este de la păgânismul lui Baal. Acum, vă rog să observaţi că Biblia ne relatează despre două zile de naştere care au fost sărbătorite; amândouă, s-au terminat cu crimă. Întâi, citim în Geneza 40:20,22; „A treia zi, era ziua naşterii lui Faraon. El a dat un ospăţ tuturor slujitorilor săi;… iar pe mai marele pitarilor l-a spânzurat”. Apoi citim în Matei 14 că era ziua de naştere a lui Irod când fata Irodiadei a dansat înaintea lui, aceasta s-a încheiat cu uciderea lui Ioan Botezătorul. Acestea sunt singurele menţionări biblice ale celebrării zilei de naştere. Amândouă au fost sărbătorite de păgâni, şi amândouă s-au terminat cu crimă. Nu avem nici o relatare cu privire la sărbătorirea zilelor de naştere de către creştini, decât după marea contopire dintre păgânism şi catolicism. Exista un obicei în biserica timpurie, să-şi amintească de moartea cuiva mai degrabă decât de naştere.

În 1 Corinteni 11:26 noi citim: „Pentru că, oridecîteori mîncaţi din pânea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El”. Oricum, cineva poate cerceta Scriptura în van pentru a găsi data naşterii Domnului nostru, sau pe cineva sărbătorind ziua naşterii Sale. Aceasta ar trebui să fie suficient de convingător – dar nu este. Omul trebuie să-şi născocească propria cale, cale în care nu există nici o autoritate scripturală pentru închinarea la „bebeluşul” Isus. Să-l ascultăm pe Pavel din nou: „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Corinteni 5:16). Noi, acum am descoperit că acestui Cristos nu trebuie să-i fie adusă închinare ca şi cum ar fi un om firesc – cu atât mai puţin ca şi prunc, ci ca „Domn şi Cristos” (vezi Fapte 2:36).

“Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:1-2). Închinarea la Astartee şi Tamuz este în mod sigur doctrina diavolilor, şi lumea „creştină” a fost înşelată să se închine lor. După cum se pare toate acestea sunt făcute fără ca cineva să fie deranjat de conştiinţă.

A fost un timp când copiii lui Israel au spus: „Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre” (Ieremia 44:17). Aici beţia se constituie ca parte a închinării mamei şi fiului. Aceasta nu s-a schimbat. În timpul Crăciunului bărbaţi şi femei se îmbată mizerabil cu lichiorul primit drept cadou, săvârşind orice fel de viciu şi destrăbălare criminală. În sălbatice petreceri de Crăciun ei îşi vând trupurile pentru a face rău, în jurul cadourilor de Crăciun înconjurate de panglici: şampanie, coniac, vin şi bere. Alte mii, sau alţii care de obicei nu se îmbată, comit abominabilul păcat al lăcomiei ca şi nişte animale carnivore nesăţioase; iar în toate acestea numele lui Cristos este folosit in înjurături vulgare şi blasfemii de către bărbaţi şi femei, băieţi şi fete care intenţionat mint despre „Sfântul Nicolaie” şi „Moş Crăciun” iubind un „Crăcin fericit”.

Dragul meu cititor, te-ai oprit să analizezi cuvântul Crăciun şi însemnătatea lui? În Enciclopedia Americana sub „Crăciun” noi citim: „Numele este derivat din (Christes Masse), Mesa lui Cristos. Sărbătoarea nu era sărbătorită în primul secol al Bisericii Creştine… în secolul cinci, Biserica Catolică a ordonat ca sărbătoarea să fie celebrată în ziua riturilor Mitraice a naşterii soarelui şi încheierea Saturnaliilor.” (1958 Edition, Vol 6, pag. 622).

Crăciunul este mesa lui Cristos. Crezi tu în mesele romano-catolice? Dacă nu, atunci de ce le serbezi? „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi” (Romani 6:16).

Lumea păcătoasă a lăsat pe dinafară numele lui Cristos folosind „X”-ul (Xmas). Acesta este cel puţin adevărat în această privinţă. Aşa după cum am menţionat adineauri, „X”-ul (care este unul din simbolurile crucii) era folosit în închinarea la Tamuz. Aceasta demonstrează două lucruri. Primul: lumea păcătoasă îl urăşte pe Cristos, şi încearcă să uite de El în această sărbătoare. Al doilea: demonstrează că mesa este închinarea la Tamuz în idolatria păgână a lui Baal, şi nu este de loc închinare înaintea lui Cristos.

Noi am auzit în ultimul timp expresii ca: „Haideţi să Îl punem pe Cristos înapoi în Crăciun”. Eu întreb, poţi tu să Îl pui pe Cristos în ceva la care El nu a fost niciodată părtaş? Lasă oamenii să se închine dacă vor la Crăciun, şi „bisericile” apostate la „mesele lui Cristos”; dar preaiubiţilor, Salvatorul nostru a spus: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Să fim cu băgare de seamă la aceste cuvinte. Din nou Salvatorul a spus: „pentrucă ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). “Să nu te iei după mulţime ca să faci rău” (Exod 23:2).

Acum să ne întoarcem la textul nostru, „şi subt orice copac verde”. Se spune că acest Crăciun nu poate fi Crăciun fără brad. Ei bine, asta e adevărat, dacă vrei să te închini corect la o zeitate păgână, tu trebuie să te închini bradului. Oamenii care au puţin din bunurile lumii acesteia după ce vor cheltui aproape tot ce au pentru cadouri de pus sub copacul verde apoi, vai, cheltuiesc restul pe brad şi îl decorează la fel cum au făcut şi închinătorii la Baal în timpul lui Ieremia (Ieremia 10:1-4). Apoi ei trebuie să se aplece pe genunchi înaintea acestui idol păgân pentru a pune darurile sub el. Când totul este gata, draperiile sau perdelele trebuie date la o parte pentru a arăta lumii din afară că şi tu ţi-ai adus bucăţica de omagiu acestui idol păgân. Tu te dai înapoi şi admiri, frumuseţea sa. Îţi chemi prietenii înăuntru, aşa că ei vor face comentarii favorabile asupra „operei” tale de „artă” în decorarea acestui brad. Ce ar crede despre tine aceiaşi „prieteni” dacă tu îi chemi în casa ta pentru a le spune despre harul suveran al Dumnezeului nostru? Ar aprecia ei asta? Ai fi tu măcar pe jumătate de entuziasmat să faci acest lucru mai degrabă decât să le arăţi bradul? Gândeşte-te la aceste lucruri. „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sînt decât nişte porunci omeneşti” (Marcu 7:6-7).

Programele şi literatura de Crăciun

Citeşte Evanghelia după Matei capitolul 2, apoi Luca 2. Făcând aceasta cu grijă, orice cititor serios poate vedea că aceste cântece de Crăciun, cărţi, felicitări şi programe nu sunt scripturale. Pentru că în majoritatea găsim într-un fel sau altul interpretări greşite despre păstori, magi, stea, prunc, staul, etc.

Haideţi să începem rezolvarea acestei probleme spunând că nicăieri în Scriptură nu suntem informaţi despre câţi magi au fost acolo. Şi nici nu ni se spune că ei au urmat steaua până la Ierusalim. Cu certitudine ei ştiau drumul întracolo. Fiind oameni înţelepţi ei ştiau ce au prezis profeţii despre viitoarea naştere a lui Mesia în Betleem. Atunci când au ajuns la Irod pentru a afla cam pe unde s-a născut Cristos, a fost la ceva timp după naşterea Sa. Nimeni din Ierusalim nu părea să ştie unde era pruncul. Aşa că aceeaşi stea pe care au văzut-o înainte la timpul naşterii Sale, apare acum şi îi călăuzeşte spre locul unde era pruncul. Când magii l-au găsit pe Domnul Isus, El nu mai era un bebeluş, ci un copil care locuia în Nazaret. Iosif şi Maria se întorseseră deja după ce se suiseră la Ierusalim împreună cu El, călătorie care avusese loc la vremea când Domnul Isus avea 41 de zile (vezi Levitic 12:1-4). Deci, magii nu l-au văzut pe Salvator înainte ca El să fie adus înapoi în Nazaret de la templul din Ierusalim (vezi Luca 2:39). Ei nu au putut avea posibilitatea să-L vadă înainte; după ce l-au văzut pe Salvator imediat după plecarea lor Iosif şi Maria au fugit în Egipt împreună cu El rămânând acolo până la moartea lui Irod (Matei 2:14-15).

Nu magii ci păstorii au venit să-l viziteze pe pruncul Isus în ieslea din Betleem. Ei nu au urmat nici o stea; nu există nici o relatare cum că ar fi văzut vreuna. Ei au fost informaţi despre naşterea lui Mesia de îngerul Domnului (Luca 2:10). Liderii religioşi s-au adunat împreună cu oamenii doritori de câştig şi au făcut „Crăciunul” un sezon într-adevăr profitabil pentru ei înşişi. Din cauza interpretărilor lor eronate ale relatărilor scripturale cu privire la naşterea lui Cristos, pământul abundă în acea perioadă de tot felul de literatură, felicitări „cărţi” şi programe de sărbătoare; acestea fac confuze evenimentele. Puţini oameni se deranjează să-şi citească Bibliile pentru a descoperi adevărul. Domnul Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”. Păstori şi magi, îngeri şi stea, iesle şi casă, toate alternează pentru a-l satisface pe omul carnal. Vizita păstorilor şi vizita magilor sunt confundate, şi aceasta face ca întreaga povestire a naşterii lui Cristos să devină o distorsionată combinaţie de adevăr şi eroare. Acestea toate sunt făcute aşa că ei „Şi-au ridicat stîlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi subt orice copac verde” (idoli ai mamei şi fiului) (2 Împăraţi 17:10). Oh, ei sunt demni de milă. Oamenii de astăzi sunt ca şi Israel în anii de demult, despre ei se spune: „Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaş timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi” (2 Împăraţi 17:33).

“Strigă în gura mare, nu te opri! înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui” (Isaia 58:1). Eşti şi tu ca şi Israel în vechime, te temi de Domnul şi slujeşti şi proprii tăi dumnezei? Aminteşte-ţi ce are de spus Scriptura cu privire la asta: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi”.

Dar ei strigă: „oh, este pentru copii”. Cum de poţi aştepta de la copii tăi să te creadă când spui că tu te închini numai lui Cristos apoi te proşterni înaintea pomului de Crăciun decorat? Cum vor crede ei că este rău să spui minciuni când tu îi minţi pe ei despre bătrânul Moş Nicolaie? Cum poţi tu să-l ajuţi pe clovnul bărbos îmbrăcat ca un prost, care este angajat de vre-o societate comercială să mintă copiii cât e ziua de lungă – înşelându-ţi proprii copii, încurcându-i în minciună ca să salvezi aparenţele înaintea idolatrilor Crăciunului? Partea uimitoare despre tot acest lucru este că tu încerci să convingi pe cineva că aceasta este pentru a-L onora pe Cristos! Domnul nostru a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. Idolatria este strict interzisă atât în timpul Vechiului Testament cât şi în Noul Testament.

„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17). Pentru Dumnezeu idolatria este un lucru foarte serios. Atunci cum putem noi s-o tratăm aşa uşor fără a ne aştepta să culegem pedeapsa Lui? (vezi Galateni 6:7-9). „Mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18).

Acum în ordine, pentru a trata acest subiect aşa cum se cuvine trebuie să includem aici „Postul mare sau Postul Paştelui”, „Vinerea Mare” şi „Paştele”. Aceste trei sărbători ne sunt transmise deasemenea din păgânismul vechiului Babilon, oraşul lui Nimrod; şi sunt în onoarea lui Tamuz şi a mamei sale, Astarteea.

Postul Mare sau Postul Paştelui

În „Encyclopedia Americana” volumul 9, pag. 506 noi citim: „Paştele este o convergenţă a trei tradiţii, (1) Păgână; (2) Ebraică; (3) Creştină”. În „Humbolt`s Mexican Researches” volumul 1, pag. 404, noi vedem cum păgânii mexicani ţineau un „post”. „Trei zile după echinocţiul de primăvară începea un post solemn de 40 de zile în onoarea soarelui”. Mai sunt o mulţime de alte citate care ar fi putut fi date aici; oricum eu cred că cele de mai sus dovedesc că cele 40 de zile ale postului de primăvară nu sunt creştine – ci păgâne.

Biblia nu ne spune nimic despre aşa un post în Noul Testament. Oricum ne este spus în Ezechiel 8:13, 14: „Şi mi-a zis: ,,Vei mai vedea şi alte urâciuni mari, pe care le săvârşesc ei! Şi m-a dus la intrarea porţii Casei Domnului din spre miazănoapte. Şi iată că acolo stăteau nişte femei, care plângeau pe Tamuz”. Acestea, dragi prieteni, sunt cele 40 de zile de plângere, post şi întristare pentru moartea lui Tamuz, „zeul soare”. Atunci, a fost cu adevărat o abominaţie înaintea Domnului; presupui că arată mai bine pentru El acum?

Vinerea Mare

Vinerea este acceptată astăzi fără probleme, de cei mai mulţi din poporul Domnului, ca şi zi a crucificării. Unul care se opune acestei idei este considerat de aceştia ca fiind profanator şi cauzator de probleme. Haideţi să luăm în considerare câteva fapte. Orice cercetător studios, fără prejudecăţi cu privire la tradiţie sau imaginaţia oamenilor, nu va avea nici o dificultate în a înţelege că Domnul nostru Isus Cristos nu a murit vineri. Dovada acestui fapt este în versetele următoare:

„Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12:40).
„Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31).
„Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe cînd era încă în viaţă, a zis: ,După trei zile voi învia” (Matei 27:63).
„Că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:4). În Ioan 11:9 citim: „Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Aici Domnul nostru învaţă că 12 ore fac o zi. Deci, după socoteala Sa o zi şi o noapte sunt exact 24 de ore.

După timpul evreiesc, noaptea preceda ziua (Genesa 1:5). Calcularea timpului în vremea lui Cristos era aceasta: noaptea începea la ora 6:00 seara, şi se încheia la ora 6:00 dimineaţa când începea ziua.

Acum, din citatele Scripturii noi concluzionăm următoarele: după moartea Sa, şi înainte de înviere, Cristos s-a aflat în mormânt trei zile şi trei nopţi, adică 72 de ore – nu mai puţin.

În fiecare din cele patru relatări ale evangheliilor noi citim despre Maria Magdalena şi celelalte venind la mormânt pentru a unge trupul lui Isus. Dacă luăm în considerare toate aceste realităţi, un fapt rămâne valabil. Adică, atunci când ele au venit la mormânt Isus nu mai era acolo. În Matei 28 avem relatarea despre îngerul care a rostogolit piatra, dar asta nu a fost pentru a-L elibera pe Domnul Gloriei. A fost numai pentru a arăta lumii că El nu mai era acolo. Cu ceva timp înainte femeile fuseseră martore ale desigilării mormântului, Salvatorul nostru a ieşit afară din moarte. Îngerul a spus: „a înviat, nu este aici!”

Noi ştim că această mişcare grăbită a fost făcută de cei ce L-au pus pe Cristos în mormântul lui Iosif, pentru a-L avea îngropat înainte de începerea Sabatului evreiesc care începea la 6:00 seara. Noi citim în Ioan 19:31: „şi ziua aceea de Sabat era o zi mare”. Acum, acest Sabat era Sabatul Paştelui şi nu era deloc sâmbăta (a şaptea zi a săptămânii) ci mai degrabă joi. La Sabatul obişnuit din ziua a şaptea nu ni se fac referiri ca fiind „o zi mare”. Câteodată sărbătorile speciale erau numite printre Iudei Sabate sau „zile mari”, chiar dacă nu cădeau în ziua a şapte-a a săptămânii. Învăţăm de asemenea din Ioan 19:31 că Domnul Isus a fost îngropat de ucenicii îndureraţi în seara dinaintea unei zile mari de Sabat.

Acum, Cristos nu ar fi putut fi îngropat vineri seara şi să învieze duminică dimineaţa, pentru că nu sunt „trei zile şi trei nopţi”, ci o zi şi două nopţi. Eu cred că Salvatorul nostru cunoştea mai mult despre învierea Sa decât un om firesc, şi când El a spus „trei zile şi trei nopţi” ştia foarte bine ce spune.

Potrivit relatărilor Scripturii crucificarea a avut loc miercuri. Trupul Său a fost mutat, înfăşurat şi îngropat înainte de ora 6:00 în acea zi. Cele „trei zile şi trei nopţi” (72 ore) au expirat la ora 6:00 sâmbătă seara; fiind prima zi a săptămânii, după cum seara era începutul unei noi zile. De aceea, învierea a avut loc la ceva timp după ora 6:00, la asfinţit în sabatul zilei a şaptea, iar Scriptura dovedeşte în concluzie că El nu a fost crucificat vineri şi nici învierea nu a avut loc când s-a ridicat soarele în prima zi a săptămânii.

Paştele

Acum haideţi să analizăm aceasta: „înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt”. O dată pe an, în fiecare primăvară, noi asistăm la închinarea la soare, la Tamuz în cea mai pură formă a sa, sub denumirea de înviere a lui Cristos; numele acestei „zile sfinte” este Paşte (Easter în limba engleză – nota editorului). Acum, „Easter” nu este un nume creştin ci mai degrabă este derivat din numele „Astarteea”, care este zeiţa primăverii; numită „împărăteasa cerului” în Ieremia 7:18 şi 44:17-25. (…)

Crucea: Crucea aşa cum o cunoaştem noi nu a fost niciodată un simbol al creştinilor. Acest „T” gigant reprezintă numele zeului păgân „Tamuz” fiul Astarteei, zeiţa primăverii. Potrivit cu mitologia religiei lui Nimrod, Tamuz a fost conceput în timpul echinocţiului de primăvară, şi născut cam pe la 25 decembrie. El a întâlnit moartea prematur şi a acces să locuiască în soare. De aceea au catolicii trei cruci pe Golgota. Soarele a primit închinarea ca şi dumnezeul Tamuz. Ei ofereau sacrificii umane pe cruce, care era simbolul lui Tamuz. Aşa că astăzi oamenii încă se închină la aceşti idoli păgâni pe „fiecare înălţime”. Mai târziu, intenţionez să demonstrez că răsăritul soarelui nu are nimic de-a face cu învierea lui Cristos.

Ce este Paştele? Ce reprezintă toate obiceiurile legate de el? Paştele este ziua când postul de 40 de zile şi Vinerea Mare ating punctul lor culminant, marele apogeu. Un timp când în special femeile vor trebui să îmbrace cele mai rafinate veşminte; un timp când mii de oameni care nu au nici un fel de interes pentru o biserica evanghelică sau în Evanghelia Fiului Lui Dumnezeu trebuie să se ducă să se închine înaintea „idolilor” „pe ori ce deal înalt”, apoi ei trebuie să-şi scoată copii afară pentru a vâna „ouă de Paşti”, şi pentru a le spune că au fost făcute de „Iepuraşul de Paşti”. Dacă toate aceste practici ar fi de la Dumnezeu cu certitudine nu ar pretinde respectul şi închinarea lumii neevlavioase, aşa cum o face.

Mi-ar plăcea ca la acest punct să analizez obiceiurile şi practicile legate de închinarea lor la „Paşte” şi să dovedesc prin amândouă, istorie şi Cuvântului lui Dumnezeu că toate vin din închinarea la „Astarteea zeiţa primăverii” şi la „fiul său Tamuz”; toate acestea începând cu religia străveche a lui Nimrod care s-a răzvrătit împotriva închinării adevărate la Dumnezeu şi a devenit fondatorul străvechii idolatri, cunoscută în Biblie ca închinare la Baal. „Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel” (Numeri 25:3).

„Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17,18). Aici avem o referire a Scripturii la faimoasa „pască” care este aşa de populară la „Paşte”. De ce este făcută cu o cruce pe ea? Această cruce este făcută pentru Tamuz „fiul împărătesei cerului”. Literele „T” şi alte forme ale crucii la fel ca şi „X” sunt pentru Tamuz.

Potrivit cu vechea închinare la mamă şi prunc a Babilonului, Tamuz fiul Astarteei, s-a încarnat în soare şi conduce de pe tronul său de acolo; aşa că atunci când oamenii se duc „pe ori ce deal înalt” şi se închină, nu se închină la Tamuz? Ei trebuie să fie pe un deal înalt şi să privească răsăritul de soare ca adevărat simbol al lui Tamuz (zeul soare), prin cruce, care este iniţiala acestei zeităţi păgâne. Ezechiel 8:16 spune: „Şi m-a dus în curtea dinlăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit”.

Iepurii şi ouăle sunt folosite de secole pentru închinarea la „împărăteasa cerului”. Mi-ar plăcea să citez din Higinus, păzitorul bibliotecii Palatine din Roma în zilele lui Augustus. El a spus: „Un ou de dimensiuni nemaipomenite a căzut din ceruri în râul Eufrat. Peştii l-au rostogolit pe mal. Porumbeii s-au aşezat deasupra şi l-au clocit, din el a ieşit Venus care ulterior a fost numită de sirieni zeiţa Astarteea.”

Străvechii druizi din Insulele Britanice foloseau ouă în închinarea lor păgână. În timpul Tainelor lui Bachus, în Atena antică, o parte din ceremonia lor păgână era să consacre un ou! În păgânismul hindus, ouă de culoare aurie erau folosite în sărbătorile lor. Închinarea şintoistă japoneză foloseşte ouă sacre de nuanţă arămie. În China ei folosesc ouă pictate în festivalurile lor idolatre. Ouăle erau folosite în ritualurile religioase ale egiptenilor care le agăţau prin templele lor păgâne în scopuri mistice. Aceste dovezi ar trebui să fie suficiente pentru ca noi să ştim de unde vine închinarea la ou.

Iepurii sunt cunoscuţi pentru rata mare a reproducerii. Pentru toţi păgânii menţionaţi ouăle purtau secretul vieţii. Puneţi aceste dovezi împreună şi veţi avea ritualurile idolatre ale fertilităţii. Acum, de Paşte există obiceiul ca femeile să poarte cele mai rafinate veşminte; făcând aşa, ele sunt în acord cu străvechile ritualuri păgâne ale fertilităţii. „Sărbătoarea Astarteei” are scop dublu. Este pentru a celebra conceperea şi învierea lui Tamuz; Astarteea a fost numită împărăteasă a cerului, de aici vine expresia catolică „Mama lui Dumnezeu”; care, nu provine deloc din Biblie ci, din cea mai veche formă de idolatrie păgână.

Gata cu aceste obiceiuri păgâne. Acum, în secolul duăzeci generaţia noastră de păgâni rafinaţi şi educaţi a păstrat această străveche idolatrie a Babilonului. Aşa că avem părinţi „educaţi” şi „înalt culturalizaţi”, da, chiar frecventatori de biserici, care îşi înşeală cu neruşinare copilaşii făcându-i să creadă că iepurii fac ouă colorate de Paşte. Este aceasta creşterea în „mustrarea şi învăţătura Domnului?” (vezi Efeseni 6:4) Ruşine vouă părinţilor! Voi sunteţi ipocriţii perfecţi; pedepsindu-vă copii când vă mint pe voi, pe când voi îi minţiţi şi-i înşelaţi pe ei. Spun încă o dată, să vă fie ruşine!

„Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

Dragi prieteni: am o dorinţă arzătoare să văd poporul Domnului „fugind de idolatrie” aceasta am intenţionat scriind acest articol.

Cu degenerare generală de care s-a molipsit adevăratul Creştinism peste tot în lume, este timpul pentru poporul Domnului să se oprească puţin şi să se întrebe de ce suntem în această situaţie. În timp ce avem din ce în ce mai mulţi membri în biserici, numărul celor care arătă roadele unei adevărate convertiri la Cristos este tot mai mic. Nu putem aştepta de la copii noştri să ia poziţie împotriva tendinţei lumeşti populară şi pentru adevărul Evangheliei când noi înşine suntem copleşiţi de presiunea constantă a păgânismului din jurul nostru.

Având cinci copii şi luând poziţie împotriva Crăciunului şi Paştelui, nu a fost un lucru uşor pentru mine şi soţia mea, dar îi suntem recunoscători Domnului nostru care ne-a dat har să îndurăm multe ridiculizări şi critici. Niciodată nu este uşor să Îl urmezi pe Domnul, „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”.

Dorinţa mea, este ca tu să iei în considerare adevărul conţinut de articolul de mai sus şi să fugi de idolatrie; fie ca Dumnezeul nostru să ne dea har şi putere, să alergăm cu răbdare în cursa care ne stă înainte, uitându-ne la Domnul Isus, autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre.

Cu sinceritate, Carroll R. Bierbower
„Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi subt orice copac verde” (2 Împăraţi 17:10)

În limba română de Aurel Miclea Jr.

De Charles Halff

Până acum aproape 30 de ani, eu obişnuiam să sărbătoresc Crăciunul la fel de mult – sau chiar mai mult decât – oricare dintre „neamuri”. Poate gândiţi că e ciudat, din moment ce eu am fost născut şi crescut într-o familie de evrei. Dar familia mea a avut în fiecare an, întotdeauna un pom de Crăciun, pentru că era foarte popular să faci lucrul acesta. Noi aveam ornamente, vâsc, coroniţe de Crăciun (cunună de Avent)*, cadouri şi toate celelalte lucruri care ţin de sărbătorirea Crăciunului.
Vedeţi dumneavoastră, poporul evreu sărbătoreşte astăzi Crăciunul, nu din cauza naşterii lui Hristos, ci pentru că este o tradiţie populară şi parte a culturii zilelor noastre. Crăciunul este la fel de american precum plăcinta cu mere şi hamburgerul. Şi eu am sărbătorit Crăciunul timp de aproape 22 de ani din viaţa mea, până când Dumnezeu mi-a deschis ochii să văd falsitatea acestei sărbători păgâne.
Eu nu sărbătoresc Crăciunul acum, şi asta nu pentru că sunt evreu, nu acesta este motivul. Lăsaţi-mă să vă spun adevăratul motiv pentru care eu nu mai celebrez acestă sărbătoare păgână.

Crăciunul nu este doctrină biblică

În primul rând, Crăciunul nu este doctrină biblică. Dacă binecuvântatul nostru Domn ar fi vrut ca noi să sărbătorim naşterea Sa, atunci El ne-ar fi spus când şi cum să sărbătorim aceasta. Dar Hristos nu a spus niciodată, nimănui să-I sărbătorească naşterea. Ba mai mult noi ştim din Biblie şi din istoria Bisericii că apostolii şi biserica primară, niciodată nu au sărbătorit naşterea lui Hristos.
De fapt, sunt doar două relatări despre serbarea zilei de naştere în Biblie; iar ambele sunt în legătură cu câte o crimă. Biblia ne spune în Geneza 40:22 că în timpul uneia din marile petreceri date de Faraon cu ocazia zilei sale de naştere, el îl omoară pe mai marele pitarilor.
Cealaltă relatare a Scripturii despre sărbătorirea unei zile de naştere, este cu privire la Irod, care l-a omorât pe Ioan Botezătorul. Eu personal, cred că Dumnezeu a prezentat intenţionat aceste două celebrări ale unor zilei de naştere pentru a ne avertiza şi a ne învăţa, arătându-ne că El nu găseşte nici o plăcere în celebrarea zilei de naştere şi a altor aniversări.
Biblia este revelaţia completă şi finală a lui Dumnezeu către om, ea ne spune nouă tot ceea ce avem nevoie să ştim pentru viaţa noastră spirituală (vezi 2 Timotei 3:16). Noi nu trebuie să mergem în afara Bibliei pentru nimic. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum să ne închinăm, în ce fel să dăruim bani pentru a susţine lucrarea Domnului, cum să-i evanghelizăm pe cei pierduţi, cum să luăm Cina Domnului, şi orice altceva ce ţine de viaţa creştină. Dar niciodată în Biblie, Dumnezeu nu ne spune să sărbătorim Crăciunul! Ne este spus să ne aducem aminte de moartea Domnului, dar nicăieri nu ni se spune să sărbătorim naşterea Sa.
Poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie poporul Bibliei. Noi ar trebui să trăim în învăţătura sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. Deoarece, Crăciunul nu este niciodată menţionat în Biblie, acesta este un motiv suficient pentru a nu avea nimic de-a face cu el. Dar aceasta nu este totul.

Hristos nu S-a născut pe 25 decembrie

Al doilea motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul este acesta: Hristos nu S-a născut pe 25 decembrie. Observaţi:
„Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentrucă în casa de poposire nu era loc pentru ei. În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor… După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem, şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut de cunoscut Domnul.” (Luca 2:7,8,15)
Nu rataţi această idee: Păstorii „STĂTEAU AFARĂ ÎN CÂMP” şi aveau grijă de turma lor în noaptea în care Domnul Isus S-a născut. În vreme ce păstorii vegheau oile, mesajul despre naşterea lui Isus a ajuns la ei.
Este un fapt bine-cunoscut, că luna decembrie cade în mijlocul sezonului ploios în Palestina, iar oile sunt ţinute în staul în această perioadă a anului. Întotdeauna păstorii îşi ţineau turmele, în ţarcuri, din octombrie până în aprilie. Ei îşi aduceau oile de la munte şi de la câmpie nu mai târziu de 15 octombrie, pentru a le proteja de sezonul rece şi ploios care începe din această dată. Aşa că, naşterea lui Hristos nu a putut avea loc la sfârşitul lui decembrie.
Luca 2:1,3 ne spune că în vremea naşterii Domnului Isus a fost dat un decret „să se înscrie toată lumea … Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.” Această înscriere nu putea avea loc pe timpul iernii. Cezar Augustus împăratul Romei, cu certitudine nu ar fi chemat populaţia la aşa ceva în mijlocul iernii. Călătoriile in această perioadă a anului erau extrem de dificile; aşa practic ar fi fost imposibil pentru toţi să împlinească decretul care le-a fost dat atunci. Domnul însuşi are o mărturie în legătură cu rigorile unei călătorii pe timpul iernii. El le spune oamenilor să se roage ca fuga lor de la sfârşit, să nu fie iarna (vezi Matei 24:20).
Nimeni nu ştie cu exactitate ziua în care S-a născut Isus, dar după toate probabilităţile El S-a născut în prima jumătate a lunii octombrie. Noi putem fi aproape siguri de aceasta pentru că lucrarea Sa pe pământ a durat trei ani şi jumătate, iar El a fost crucificat în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, care corespunde cu luna aprilie în zilele noastre (vezi Ioan 19:31 şi Levitic 23:5). Dacă ne întoarcem înapoi trei ani şi jumătate în momentul în care Isus avea 30 de ani – atunci când El Şi-a început lucrarea Sa publică – ajungem la luna octombrie. Aceasta a fost probabil luna în care binecuvântatul nostru Domn a venit pe lume.
Oricum să ne amintim că nu data în care S-a născut Isus este importantă. Lucrul cu adevărat important, este că El S-a născut şi apoi a murit pentru păcatele noastre. Noi nu ne închinăm unui copil neajutorat culcat într-o iesle, ci noi ne închinăm lui Hristos cel înviat şi proslăvit care are toată puterea în cer şi pe pământ (vezi Matei 28:18).

Originea Crăciunului

Unde crezi tu, că îşi are originea Crăciunul? Cu siguranţă nu în Dumnezeu! Crăciunul a început cu cei ce se închinau soarelui, încă din timpul lui Nimrod, omul care a supravegheat construirea turnului Babel. Acesta este un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul.
Cu mii de ani înainte de naşterea lui Isus, păgânii din toate ţările sărbătoreau pe 25 decembrie ziua de naştere a unui zeu, numit zeul soare. Semiramis, văduva lui Nimrod, a fost mama sa. Ea pretindea că este împărăteasa cerului. Ea a avut un fiu care se presupune că s-a născut pe 25 decembrie; numele său era Tamuz
Potrivit cu toate religiile păgâne din acel timp, Tamuz a avut parte de o naştere miraculoasă; de-a lungul secolelor ea a fost celebrată cu petreceri, sărbători sălbatice şi orgii de beţie. Sărbătoarea păgână a zilei de naştere a lui Tamuz, se desfăşura chiar după exemplul pe care el l-a dat. El a fost cel mai mare iubitor de femei, de băuturi tari, de glume murdare, şi de alte distracţii senzuale. Se spune că el iubea pe toată lumea şi toată lumea îl iubea pe el. Iar 25 decembrie era ziua când toate religiile păgâne sărbătoreau ziua de naştere a lui Tamuz, zeul soare.
Toate aceste lucruri sunt expuse clar în marea carte a lui Alexander Hislop „The Two Babylons” (Cele două Babiloane)*. Orice enciclopedie serioasă va dovedi aceste lucruri.
Unii vor spune:”Ce putem face dacă ne-am născut într-o lume păgână? Ce putem face dacă am fost îndoctrinaţi şi am crescut cu obiceiuri şi doctrine păgâne? O, da, noi putem face ceva! Hristos a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Deci, există doar un singur lucru drept pe care tu trebuie să îl faci cu privire la aceste obiceiuri păgâne, şi anume, să le respingi şi să nu ai nimic de-a face cu ele. Naşterea lui Hristos dintr-o fecioară este un eveniment binecuvântat, dar, sărbătorirea Crăciunului este un lucru rău şi păgân.
Este simplu de văzut, nu-i aşa, căci Crăciunul este o sărbătoare păgână care a apărut în păgânul Babilon? Fie ca şi noi, credincioşi născuţi din nou să nu avem nimic de-a face cu aceasta.

Crăciunul: o sărbătoare Catolică

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul, este acesta: Crăciunul este o sărbătoare Catolică. De ce ar trebui eu să fur Crăciunul de la catolici? Ei îl au de la păgâni, iar eu îi las bucuros să îl păstreze.
Remarcaţi ce a avut de spus Enciclopedia Americana despre Crăciun şi catolicism: „Crăciunul – Potrivit mai multor surse, el nu a fost sărbătorit în primele secole ale bisericii creştine, pentru că, creştinii obişnuiau să sărbătorească moartea unei persoane remarcabile mai degrabă decât naşterea sa. O sărbătoare a fost stabilită în memoria Salvatorului în secolul IV. În secolul V Biserica Romano-Catolică a ordonat să fie sărbătorită pentru totdeauna în ziua vechii sărbători Romane, date în cinstea naşterii lui Sol. Crenguţele şi alte plante, vâscul, butucul de Crăciun, băuturile speciale pentru această ocazie, toate acestea sunt precreştine. Pomul de Crăciun s-a găsit chiar şi la romani. A fost adus din Germania în Marea Britanie.
Enciclopedia Britannica are de spus următoarele despre Crăciun: „Crăciunul (adică, din engleză: mesa lui Hristos)* nu a fost printre primele sărbători ale bisericii.”
Să luăm însuşi cuvântul Crăciun (Christmas în limba engleză)* şi să îl analizăm. Ce înseamnă el? „Mesa lui Hristos”. Mesa este o rugăciune, care este citită sau cântată, pentru sufletul unei persoane decedate. Un creştin născut din nou, nu are nimic de-a face cu mesele. Şi totuşi, mulţimi de creştini practicanţi, vor spune „Crăciun fericit” (Merry Christmas)*, fără să realizeze vreodată că de fapt spunând aceasta, ei amestecă preţiosul şi sfântul nume a lui Hristos cu o sărbătoare a demonilor. Domnul ne spune într-un mod cât se poate de clar, că nu trebuie să amestecăm numele Său cu vreo sărbătoare păgână sau cu vreun zeu păgân. Domnul spune în Ezechiel 20:39: „…şi nu veţi mai pângări Numele Meu cel sfânt…”.
Crăciunul (daţi-mi voie să mă repet) este o sărbătoare Romano-Catolică. Noi o avem de la Catolici, şi ei o au de la păgâni. Pe 25 decembrie păgânii din Imperiul Roman sărbătoreau naşterea zeului soare. După ce împăratul roman Constantin, a câştigat bătălia de la podul Milvian, el i-a obligat pe păgânii din imperiu să se boteze în biserica creştină. Astfel toţi aceşti păgâni botezaţi i-au depăşit cu mult ca număr pe adevăraţii creştini.
Din moment ce, biserica se închina Domnului Isus ca şi Fiu a lui Dumnezeu, când 25 decembrie se apropia şi păgânii voiau să se închine lui Tamuz, zeul soare, Constantin a ştiut că trebuie să facă ceva. Aşa că el a vrut ca biserica să combine închinarea la Tamuz cu naşterea lui Hristos, aşa că a fost instituită o mesă specială, ca să fie toată lumea fericită. Toată această închinare păgână, a fost adusă în biserica creştină, şi a fost numită „Christ-mass” (mesa lui Hristos sau Crăciun)*
Da, de fiecare dată când spunem „Merry Christmas” ( în româneşte: Crăciun fericit !)*, noi de fapt amestecăm sfântul şi preţiosul nume al lui Hristos cu păgânismul.

Lumea şi Crăciunul

Aceasta îmi oferă următorul motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul. Acesta este din lume iar nouă ne este poruncit: „Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”(1 Ioan 2:15).
Simplul fapt că lumea, care îl urăşte pe Hristos şi sângele Său care răscumpără din păcat, face mai multă zarvă în jurul Crăcinului, decât în jurul oricărei altei sărbători, îmi dovedeşte mie că sărbătoarea Crăciunului nu este de la Dumnezeu. Dacă 25 decembrie este într-adevăr ziua de naştere a binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu, atunci lumea nu ar avea nimic de-a face cu aceasta.
Mai mult decât atât, nici nu trebuie să fi creştin pentru a sărbători Crăciunul. Chiar şi în ţările necreştine, atee, oamenii sărbătoresc Crăciunul.
Oameni din toată lumea, dintre care marea majoritate nu au nici măcar idee despre Biblie sau despre Isus Hristos sunt captivaţi de sărbătoarea Crăciunului. A lua Crăciunul de la lume, ar fi mai greu decât a lua o bomboană de la un copil.
În Luca 16:15, Hristos face o remarcabilă afirmaţie: „…pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Deci, Domnul spune că tot ce înalţă oamenii este urât înaintea lui Dumnezeu. Nu consideră oare oamenii Crăciunul mai presus decât orice altceva ? Oare nu ne spune aceasta căci, Crăciunul nu este de la Dumnezeu ?
Să spunem lucrurilor pe nume, lumea este căsătorită cu idolul Crăciunului. De fapt, mai mulţi oameni se îmbată la Crăciun decât în oricare altă perioadă a anului. Sunt mai multe petreceri mari şi mai multe cheltuieli egoiste decât in orice alt anotimp. Nu dovedeşte acest lucru căci Crăciunul nu este din Dumnezeu?
Lumea iubeşte Crăciunul, dar îl urăşte pe Hristos.

Tradiţie nescripturală

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul, este fiindcă acesta e plin cu tradiţii nescripturale. Schimbul de cadouri, pomul de Crăciun, cântatul de colinzi şi Moş Crăciun, toate acestea au origini păgâne. Acestea au pătruns în biserică în timpul, secolului IV sau ulterior.
Sunt multe tradiţii nescripturale care au denaturat povestirea naşterii minunatului nostru Salvator. De exemplu, mulţi oameni cred că magii din Răsărit şi păstorii au fost împreună la Betleem în timpul în care Domnul s-a născut. Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Păstorii au venit la Betleem să-L vadă pe Isus la naşterea Sa. Magii au venit în Nazaret să Îl vadă pe Isus, atunci când El avea aproape 2 ani (vezi Matei 2:16).
Ba mai mult Biblia nu ne spune nimic despre trei magi, nici că aceşti trei magi ar fi fost regi. De fapt Biblia nu ne dă nici un număr ci spune pur şi simplu că erau nişte magi.
Poate cea mai rea parte a Crăciunului este că mii de părinţi îşi vor învăţa copii minciuna cu Moş Crăciun. Copiilor li se spune că Moş Crăciun locuieşte la Polul Nord, şi o dată pe an, în fiecare an, el îşi umple sania cu jucării pentru băieţii şi fetiţele care au fost cuminţi de-a lungul întregului an. Dacă ei au fost buni, el îi va recompensa dându-le jucării în ajunul Crăciunului; iar dacă au fost răi el nu va trece pe la ei.
Nu e de mirare că de multe ori atunci când copii cresc şi învaţă adevărul, ei se întreabă dacă nu cumva şi Hristos este tot un mit.
Biblia spune în Coloseni 3:9, „Nu vă minţiţi unii pe alţii…” La fel ne este poruncit în Efeseni 4:25 „ De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul…”.
Acum, eu ştiu că unele mame iubitoare vor spune: „Nu credeţi că ar trebui să dăruim copiilor noştri momente plăcute? Ei oricum nu înţeleg tot păgânismul din spatele Crăciunului.”
Dar, dă-mi voie să te întreb, mamă. Este necesar să târâm numele binecuvântatului nostru Domn spre cel mai de jos nivel al satisfacerii şi beţiei firii pentru a oferi copiilor nişte momente plăcute? De o mie de ori, nu! Haideţi să-i învăţăm pe copiii noştri adevărul despre Crăciun. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ar trebui să ne creştem copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului (vezi Efeseni 6:4). De ce ar trebui noi să dezonorăm numele lui Hristos într-un asemenea mod, sub pretextul oferirii unor clipe plăcute copiilor noştri? Mai sunt 364 de alte zile pe durata unui an, în care noi am putea face cadouri copiilor noştri.

Petreceri şi schimburi de cadouri

Fără îndoială, cea mai importantă parte a Crăciunului este pentru cei mai mulţi oameni, cumpăratul şi schimbul de cadouri. Eu nu sărbătoresc Crăciunul pentru că schimbul cadourilor, nu are nimic de-a face cu naşterea lui Hristos.
Probabil unii dintre voi se întreabă, ”Dar magii, nu au oferit daruri lui Isus?”. Ba da, ei cu siguranţă au făcut acest lucru, dar ei nu şi-au dat daruri unul altuia. Iar darurile lor nu au fost daruri pentru ziua naşterii, pentru că magii nu au venit să-L vadă pe Isus decât când El avea aproape doi ani (vezi Matei 2:16). Păstorii au venit şi L-au vizitat pe Isus la naşterea Sa, dar magii au venit să-L vadă cu aproape doi ani mai târziu.
Aţi ştiut că obiceiul de a da cadouri unui rege era un obicei comun în Orientul Îndepărtat? Acesta este motivul pentru care magii I-au adus daruri lui Isus – pentrucă El s-a născut ca să fie Regele Evreilor. Dar acelea nu erau daruri pentru ziua de naştere. Aşa că nu există nici o legătură între Crăciun şi naşterea lui Hristos, în această privinţă.
Un ultim cuvânt înainte de a părăsi acest subiect al schimbului de cadouri. Permiteţi-mi să vă arăt căci chiar şi aceasta este o parte a programului anticristic a lui satan. Cea mai mare celebrare a Crăciunului va avea loc în groaznicile zile ale necazului cel mare. În timpul domniei lui Anticrist, tot iadul va fi dezlegat. Cei doi martori ai lui Dumnezeu pe care El Îi va trimite la oamenii de pe pământ, vor fi omorâţi, după ce El Îşi va încheia lucrarea cu ei. Puteţi ghici cine îi va omorî? Anticristul va fi cel care va face acest lucru. Ascultaţi Cuvântul Domnului: „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî” (Apocalipsa 11:17)
Sub domnia lui Anticrist va avea loc ultima şi cea mai mare sărbătoare a Crăciunului. Ca şi rezultat al morţii celor doi profeţi ai lui Dumnezeu, lumea va fi aşa de încântată şi veselă încât ei îşi vor da daruri unul altuia. Auziţi ce spune Biblia: „Şi oameni din orice norod, din orce seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi
trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.
Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentrucă aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului.” (Apocalipsa 11:9,10)
De ce dovadă în plus mai avem nevoie pentru a realiza căci Crăciunul nu este de la Dumnezeu? Cu adevărat, poporul Domnului nu ar trebui să celebreze Crăciunul. El este anti-Dumnezeu, anti-Hristos, satanic, şi nescriptural. Chemarea lui Dumnezeu este,”Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat…” (2 Corinteni 6:17). Dumnezeu le porunceşte poporului Său: „… şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunerecului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:11).

Crăciunul condamnat de Puritani

Istoria păgână a Crăciunului a fost bine cunosctă de-a lungul veacurilor. De fapt, odată, sărbătorirea acestui obicei păgân a fost interzisă prin lege în Anglia. În 1644, Parlamentul a declarat Crăciunul ca fiind ilegal şi în consecinţă el a fost abolit. Puritanii englezi priveau sărbătoarea Crăciunului ca fiind lucrarea Satanei.
Odată, în istoria timpurie a Americii sărbătorirea Crăciunului a fost scoasă în afara legii. Legea a fost adoptată de curtea supremă a coloniei Massachusetts în anul 1650, lege care hotăra ca toţi cei ce sărbătoreau Crăciunul să fie pedepsiţi. În această lege se spunea: „Cine, vreodată va fi găsit sărbătorind vreo astfel de zi precum, Crăciunul, sau sub orice altă formă… va fi supus unei amenzi de 5 şilingi.” Preambulul legii explică scopul ei, acela de
„ a preveni dezordinile… (provenite din) celebrarea unor astfel de sărbători ţinute în mod superstiţios în alte ţări, spre marea dezonorare a lui Dumnezeu, şi pentru ofensa altora.” După ce pelerinii de pe vasul Mayflower au debarcat în 1620, în primul 25 Decembrie ei au muncit şi au tăiat copaci, „ Pentru a evita orice frivolitate în ziua uneori numită Crăciun.”
Împotrivirea faţă de sărbătorirea Crăciunului a continuat şi imediat după doua jumătate a secolului XIX. Un articol din ediţia 26 decembrie 1885 a ziarului The New York Daily Times afirma „ Bisericile Prezbiterienilor, Baptiştilor, şi Metodiştilor nu au fost deschise pe 25 decembrie, exceptând câteva şcoli misionare, care au sărbătorit. Ei nu acceptă această zi ca fiind una sfântă, dar bisericile Anglicane, Catolice precum şi cele Germane au fost toate deschise. În interior, ele au fost împodobite cu brazi.”
Puritanii au ştiut adevărul despre Crăciun şi l-au privit ca pe o sărbătoare păgână. Ar fi bine, dacă toţi credincioşii ar urma exemplul lor.

Dar pomul de Crăciun ?

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul, este că Biblia condamnă pomul de Crăciun. Observaţi: „Aşa zice Domnul: „Nu învăţaţi calea naţiunilor şi nu vă înspământaţi de semnele cerurilor, pentru că naţiunile se înspăimântă de ele. Pentru că obiceiurile popoarelor sunt deşertăciune. Pentru că unul taie un copac din pădure; este lucrat de mâinile meşterului, cu securea; îl împodobesc cu argint şi cu aur; îl întăresc cu cuie şi cu ciocane, ca să nu se mişte… Ci cu toţi sunt fără minte şi nebuni; învăţătura deşertăciunilor este lemn!” (Ieremia 10:2-4,8)**.
Aici avem o descriere perfectă a pomului de Crăciun, numit de Dumnezeu, „calea naţiunilor”. Nouă ne este poruncit să nu învăţăm această cale şi nici să nu mergem pe ea! Pomul de Crăciun este de asemenea prezentat în acest pasaj ca fiind un idol. Versetul 5, ne spune că aceşti pomi nu pot vorbi – nu pot umbla – ci trebuie să fie transportaţi. Unii oameni interpretează greşit aceasta, astfel încât, ei ajung la concluzia că nu este nimic rău în a avea un pom de Crăciun; dar în nici un caz Scriptura nu încearcă să ne spună aşa ceva. Mai degrabă, profetul Ieremia ne spune că aceasta este deşertăciune şi prostie, el spune: „Nu învăţaţi calea naţiunilor…”
Unii oameni ar sta treji toată noaptea pentru a lucra la un pom bătrân şi mort. Ei îl cioplesc, apoi pentru puţină vreme ei stau şi admiră lucrarea mâinilor lor. Apoi mulţi dintre ei vor sta treji toată noaptea şi se vor uita la acest bătrân pom de Crăciun.
Eu sper că unii dintre predicatorii voştri se vor trezi în mijlocul nopţii şi vor arunca acest bătrân pom afară din casele voastre, şi afară din biserica voastră, direct în capul lui Satan. Îmi dau seama, că unii dintre voi vor scrâşni din dinţi şi mă vor numi „îngust”. Bine, puteţi să mă numiţi cum doriţi, dar eu doar vă dau Cuvântul lui Dumnezeu.
Ştiaţi căci, „copacul verde” este menţionat de 14 ori în Biblie, şi de fiecare dată este asociat idolatriei? (Noi am găsit în Biblia engleză 13 referiri la „copacul verde”, din care doar10 cu referire la idolatrie; în Biblia Cornilescu găsim „copacul verde” menţionat de 9 ori în asociere cu idolatria)*. Nu există nici un loc în Biblie unde Dumnezeu să vorbească de bine despre folosirea unui „copac verde” în legătură cu adevărata închinare.
Poate tu te întrebi, de ce oamenii au un pom de Crăciun pe tot parcursul sărbătorii. Poţi căuta în Biblie mult şi bine, dar tu nu vei găsi acolo nici un motiv pentru aşa ceva. Prima împodobire a unui „copac verde” a făcută de păgânii greci în închinarea lor la zeul Adonia, care după ce a fost ucis, chipurile ar fi fost adus înapoi la viaţă de şarpele Aessulapius. La fiecare Crăciun o mulţime de oameni fac rost de un brad şi îl vor împodobi cu sclipici, lumini şi beteală, nerealizând că ei de fapt urmează tradiţia păgână în onoarea unor dumnezei falşi.
Fără îndoială că există mulţi creştini sinceri, care cred că Îl onorează pe Hristos având pom de Crăciun, pe când în realitate Îl dezonorează pe El, implicându-se într-o sărbătoare păgână pe care Dumnezeu o urăşte.
În vreme ce citeşti aceste rânduri poate vei spune, „Am pomul meu de Crăciun dar eu nu mă închin lui, aşa că, în consecinţă, nu văd nimic rău în a-l avea.” Lasă-mă să-ţi amintesc că oricum nu tu determini ce este corect şi ce e greşit. Dumnezeu este cel ce hotărăşte ce e corect, şi ce e greşit. Dacă pomul de Crăciun nu este un idol pentru tine, de ce te împotriveşti aşa când trebuie să renunţi la el? Ce faci tu acolo jos, în genunchi, când pui cadourile sub el?

Sărbătorirea zilelor, interzisă

În sfârşit, eu nu sărbătoresc Crăciunul pentrucă, în har, Cuvântul lui Dumnezeu îmi interzice celebrarea oricărui fel de zile de sărbătoare. Ascultaţi: „Voi păziţi zile, luni, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Galateni 4:10,11),
Aşi vrea să reaccentuez: eu nu ştiu nici un singur lucru legat de Crăciun care să fie biblic. Tu trebuie să mergi în afara Bibliei pentru a învăţa despre pomul de Crăciun, Moş Crăciun,coroniţe de Crăciun (cununa de Avent)*, vâscul, butucul de Crăciun şi toate celelalte lucruri care sunt în sărbătoarea Crăciunului. Haideţi să fim cinstiţi înaintea lui Dumnezeu, şi să admitem că aceasta este o sărbătoare păgână şi o înşelătorie a diavolului.
Oricine care gândeşte cât de puţin ar trebui să fie capabil să vadă căci Crăciunul nu este bun decât pentru un lucru – să aducă bani magazinelor şi oamenilor de afaceri. Crăciunul nu este în Biblie. Sărbătorirea zilelor este un semn de slăbiciune, de pruncie şi lipsă de creştere spirituală. Pentru membrii trupului lui Hristos nu există zile sfinte şi speciale. Domnul vrea ca noi să Îl slujim pe El în toate cele 365 de zile ale anului.
Noi nu ne închinăm unui Hristos mort, şi nici unui copil nejutorat culcat într-o iesle, ci noi ne închinăm Hristosului real, viu care trăieşte pe tot parcursul anului.
Câteodată unii oameni bine intenţionaţi, vor face următoarea afirmaţie: „Haideţi să-L aducem pe Hristos înapoi în Crăciun!” Asta sună foarte bine la suprafaţă – dar, dragii mei, cum putem noi să-L aducem înapoi pe Hristos în ceva în care El nu a fost niciodată ?
Charles Haddon Spurgeon, faimosul predicator englez al secolului XIX, spunea: „Noi nu avem superstiţii cu privire la timpuri şi vremuri. Bineînţeles noi nu credem în actuala sărbătoare bisericescească numit Crăciun… noi nu găsim nici un cuvânt scriptural pentru sărbătorirea vreunei zile, ca zi de naştere a Mântuitorului; aşa că în consecinţă, această sărbătoare este o superstiţie, pentrucă nu are autoritate divină… probabil, că „zilele sfinte” au fost aranjate astfel încât să se potrivească cu sărbătorile păgâne… ce absurd, să gândeşti că am putea să celebrăm în spiritul lumii, împreună cu clovnul Jack Frost (Clovnul sărbătorii, al sezonului in context britanic)* un Moş Crăciun înşelător şi lumesc, împreună cu un program de adevăr sacru amestecat cu distracţie, înşelătorie şi ficţiune.” (Citat din „Metropolitan Pulpit Series”, Pilgrim Publication: Pasadena, Texas, 1871, p.1026).
În timp ce lumea sărbătoreşte Crăciunul, cu schimbul lui de cadouri şi petreceri sălbatice, care ar trebui să fie atitudinea noastră? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede că noi nu ar trebui să avem nimic de-a face cu această sărbătoare păgână. Să nu asociem naşterea sfântului Fiu al Lui Dumnezeu cu tradiţiile păgâne ale oamenilor. Să ascultăm cu băgare de seamă porunca lui Dumnezeu „…despărţiţi-vă de ei, zice Domnul…” (2 Cor. 6:17).

*Nota editorului.
**Traducerea literală nouă bazată pe traducerea literală Dumitru Cornilescu 1931

http://cvalexionescu.wordpress.com/2008/11/15/sertarul-cu-monitoare/

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

În ultimul timp am călătorit cu trenul însoţit de laptopul personal. M-am bucurat nespus de câteva melodii care, de ce să n-o spun, au făcut călătoria mai plăcută, simţind uneori că sunt într-un tren de vis. Schimbând piesele, am savurat câteva compoziţii ale lui Ennio Morricone. Printre acestea, două piese mi-au suscitat interesul într-un mod deosebit. Mă refer la piesele ce constituie două fragmente din coloana sonoră a serialului italian Caracatiţa, La piovra, serial ce a rulat şi pe micile ecrane ale românilor cu câţiva ani în urmă şi pe care l-am urmărit cu sufletul unui copi, uimit de filmele de acţiune.

Reflectând pe fundalul muzical al acestor melodii, îmi vine în minte faptul că suspansul şi realitatea transmisă de împletitura sonoră a acestora se potrivesc României postcomuniste şi mă întreb când se va turna şi la noi un serial asemănător celui produs în cizma italiană?

Alegerile parlamentare vor reteza câteva tentacule mai slabe ale imensei caracatiţe deghizate după lovitura de stat din 1989 şi care trăieşte acum într-un acvariu de lux din vilele situate în cartiere cu nume prestigioase, în Guvern, Parlament sau mai ştiu eu ce adrese.

Din nefericire, România nu a fost încă capabilă să nască un Corado Catani, comisarul de poliţie din serialul italian, ca simbol al demascării jocurilor mafiote regizate în culise. DNA şi CNSAS sunt faţade excelente a ceea ce trebuie făcut şi doar pare că se face… Sunt convins că după alegerile parlamentare din luna noiembrie, când caracatiţa autohtonă va suferi câteva traumatisme la nivelul tentaculelor pierdute datorită unei legi de junglă care spune că cel slab este eliminat de cel tare, altfel, elementele slabe sunt sacrificate pentru asigurarea perpetuării în condiţii sigure a elementelor puternice, elementele inferioare căzute vor fi considerate ulterior eroi sau victime ale tranziţiei (spre ce?). Depinde de cum va fi mai convenabil…

Tentaculele supravieţuitoare selecţiei naturale electorale imediat următoare vor continua ca până acum să ţină România încremenită în proiect şi în strânsoarea lor malefică.

Din filmul regizat de maestrul Sergiu Nicolaescu – Dacii, Decebal, în interpretarea regretatului Amza Pellea, are două replici memorabile. Prima îi este adresată Generalului roman Severus. A doua Marelui Preot:

„I-am primi ca prieteni oricând (pe romani), niciodată ca stăpân. Aceasta e legea pământului nostru. Legea fiecărui om. Iar dacă noi, cei de-acum vom pieri, legea va rămâne.“

„Mare Preot, dacă oamenii de pe pământul acesta al nostru vor învăţa că pot trăi şi ca robi ai altora atunci suntem înfrânţi pentru totdeauna.”

Filosofia de guvernare a României s-a schimbat. De la tratarea străinilor ca musafiri sau duşmani, abordare specifică şi dacilor, macazul realităţii româneşti s-a schimbat începând cu anii ’90 prin aceea că am ajuns să primim străinii în gara noastră pe ultima linie, a sclaviei postmoderne, străinii cu capital financiar promiţător devenind stăpânii noştrii prin intermediul celor ce ne „conduc”, şi care au realizat şi realizează tranzacţia aceasta până când nu vor mai avea cu ce, cei din urmă fiind nişte indivizi cu priviri dubioase, sau suspect de nevinovate ce bat palma cu cei ce le transferă „comisioane” în buzunarele lor însetate. Pământ nu mai avem fiindcă l-am vândut masiv celor ce-au sărit cu banu’ gros iar cel pe care-l mai avem nu mai poate fi lucrat fiindcă nu sunt bani. Astfel, pământul nu mai poate fi numit al nostru ci din ce în ce mai mult al lor, al celor ce vorbesc o engleză, germană, franceză şi încă nu pricep dulcele grai românesc evocat de poezia Limba noastră a cărui autor mi s-a şters din memorie…

Cea de-a doua replică poate fi privită cu valoarea unei profeţii pentru prezentul şi viitorul României, ultima parte, „suntem înfrânţi pentru totdeauna”, putând trece drept motto-ul statului de (ne)drept România sau chiar imperativ tragic ce ar putea schimba Constituţia noastră prin aceea că ar schimba denumirea statului România cu cea a statului „Suntem Înfrânţi pentru Totdeauna“. Şi suntem! Suntem şi vom rămâne aşa până când nu vor apărea opţiuni viabile la alegerile pentru Parlament sau Preşedinţie. Suntem şi vom rămâne astfel până când clasa politică îşi va schimba ADN-ul corupt al acţiunilor interprinse şi Dumnezeul în care susţinem că credem ne va trimite un Mântuitor şi pentru salvarea din impasul social şi politic în care ne târâm, nu doar pentru a ne oferi posibilitatea de a ieşi din impasul spiritual. Altfel, vom continua să ocupăm statusul şi rolul de cerşetori ai unei altfel de vieţi, nu al unei vieţi cel puţin decente, ultimul cuvânt desemnând realitatea repetenţiei din clasa cotidiană a societăţii româneşti de tranziţie (încotro?), „decent” fiind o expresie ce a ajuns la periferia conştiinţei ce este predispusă să dispară datorită neutilizării – o funcţie umană neexersată o perioadă îndelungată de timp se atrofiază.

După alegeri, clasa politică câştigătoare va continua să stea departe de majoritatea electoratului ce a ales-o, izolată de noi şi problemele cu care ne confruntăm, în edificii de lux şi bunăstare, pictând pe tavanele lor pe care le vor crede şi tavanele noastre, soarele, luna şi stele ce strălucesc cu atâta intensitate… peste ei. Bineânţeles, ne vor oferi percepţia ochilor îndestulaţi şi sătui de toate – chiar şi de putere, încercând să îmbie cu acest peisaj splendid ochii pustii şi pierduţi ai românilor din spaţiul acesta lipsit de speranţa care se pare că încă nu a evadat, măcar pentru noi, din cutia Pandorei mitologice greceşti din care au ieşit toate necazurile şi problemele existente pe pământ.

Gbu!