Nemuritorii… – poezie dedicată familiei Căpâlnaş

Poezia de mai jos o dedic familiei Căpâlnaş, în urma plecării Cristinei Căpâlnaş.

Să nu uitați că e nemuritoare!

Nemuritorii

Nemuritorii păşesc pe planetă

Cu mersul lor sigur şi greu

Ei nu-ntorc privirea, nu plâng, nu regretă –

Pe ei i-a ales Dumnezeu.

 

Nemuritorii respinşi sunt de lume;

Prin ea pribegind, ei aleargă mereu

Spre Cel ce i-a scris într-o carte, pe nume –

Pe ei i-a chemat Dumnezeu.

 

Nemuritorii senini trec prin moarte

Și cerul deschide largi porţi pentru ei.

Trudiți călători ce sosesc de departe

Nemuritorii sunt oameni, nu zei.

 

La capăt de drum, Dumnezeu îi primește

Superbă serbare se dă-n cinstea lor,

În cântec sublim ceru-ntreg clocoteşte

Şi-o mână străpunsă alină-al lor dor.

 

Cununa vieţii pe cap le-o aşază

Acel ce-a purtat o cunună de spini

El lacrimi le şterge şi-i îmbărbătează:

„Intraţi, voi aici nu mai sunteţi străini!”

 

Ei parcă privesc şi nu ştiu ce să creadă

De cer le-a fost dor când erau paşii grei,

Dar iată-i acum, ce surprinşi sunt să vadă

Că lui Dumnezeu Îi era dor de ei!

….

Tresar fericit când strigat sunt pe nume,

Mă-nchin ţie Doamne, suprem Creator

Şi sorb veşnicia, uitând de o lume

Prin care-am trecut ca un nemuritor!