Poezia de mai jos o dedic familiei Căpâlnaş, în urma plecării Cristinei Căpâlnaş.
Să nu uitați că e nemuritoare!
Nemuritorii
Nemuritorii păşesc pe planetă
Cu mersul lor sigur şi greu
Ei nu-ntorc privirea, nu plâng, nu regretă –
Pe ei i-a ales Dumnezeu.
Nemuritorii respinşi sunt de lume;
Prin ea pribegind, ei aleargă mereu
Spre Cel ce i-a scris într-o carte, pe nume –
Pe ei i-a chemat Dumnezeu.
Nemuritorii senini trec prin moarte
Și cerul deschide largi porţi pentru ei.
Trudiți călători ce sosesc de departe
Nemuritorii sunt oameni, nu zei.
La capăt de drum, Dumnezeu îi primește
Superbă serbare se dă-n cinstea lor,
În cântec sublim ceru-ntreg clocoteşte
Şi-o mână străpunsă alină-al lor dor.
Cununa vieţii pe cap le-o aşază
Acel ce-a purtat o cunună de spini
El lacrimi le şterge şi-i îmbărbătează:
„Intraţi, voi aici nu mai sunteţi străini!”
Ei parcă privesc şi nu ştiu ce să creadă
De cer le-a fost dor când erau paşii grei,
Dar iată-i acum, ce surprinşi sunt să vadă
Că lui Dumnezeu Îi era dor de ei!
….
Tresar fericit când strigat sunt pe nume,
Mă-nchin ţie Doamne, suprem Creator
Şi sorb veşnicia, uitând de o lume
Prin care-am trecut ca un nemuritor!
Superb!/
Super poezie…